“Proiectul X – Ahh… mâine am termen de predare.”
“Școala…” (se uită la ceas și dintr-o dată realizează și îi scrie învățătoarei): “Să o mai țineți, vă rog, în clasă/curtea școlii. Trimit pe cineva să o ia în 20 de minute.” (Mintea femeii în acest timp: OMG – trebuie să fac o schimbare; cum am putut uita copilul la școală?)
“Aș bea o cafea: neagră, sau cu un pic de lapte, sau mai bine affogato… offf… nu știu ce să aleg.”
“Să îmi amintesc să iau hainele de la curățătorie.”
“Nu am cumpărat cadou pentru…”
Așa arată mintea unei femei din zilele noastre, femeia modernă, femeia-bărbat sau, mai bine spus, bărbatul-femeie, care este nevoită să muncească, să aibă grijă de copii, de soț (din ce în ce mai multe aleg opțiunea fără), de casă, mașină, cumpărături, părinți… și, ceea ce este cel mai important, uită să fie femeie și să aibă grijă de ea. Dacă manichiura, mersul la coafor, poate și la sală, o ieșire de weekend sau o vacanță de câteva ori pe an înseamnă să ai grijă de tine, oare câte dintre noi ne uităm la sufletul nostru? Oare câte dintre noi ne întrebăm pe ce loc suntem în viața noastră? Oare mai avem un loc în viața noastră? Și dacă da, care este acela?
Tot ceea ce scriu acum a venit în urma unei discuții cu o prietenă, puțin mai tânără, în care m-am văzut pe mine acum câțiva ani: ziduri de protecție de jur împrejur, zâmbetul care maschează toată depresia, nemulțumirea, neîncrederea, stima de sine scăzută, glumele făcute pe seama altora pentru că altfel ar fi prea dureroase, bravarea… lista poate continua.
În momentul în care m-a întrebat ce poate face ca să schimbe ceva, a venit întrebarea:
“Dacă îți spun ce să faci, care e soluția, promiți că faci?”
“Depinde despre ce este vorba!”
“Hai să îți spun un banc: Un bătrân stătea pe verandă, alături de câinele său, care schelălăia continuu. Un trecător, intrigat, întreabă:
- De ce schelălăie câinele?
- Stă pe un lanț cu țepi.
- Și de ce nu se mută?
- Nu-l doare suficient.”
Așa cum acest câine stă pe lanț, așa și noi “stăm” în viața noastră, ne ignorăm sufletul și inima, doar pentru a sta în zona de familiaritate (confort = zona cunoscută – indiferent dacă aceasta ne este benefică sau nu), pentru că mintea noastră vrea să ne protejeze.
Pentru a vă face o paralelă, voi folosi comparația cu investiția. Mintea a investit în a te forma așa cum ești acum; pe ea nu o interesează dacă tu ești fericită sau nu, dacă ești mulțumită sau nu. Pe mintea ta o interesează să supraviețuiești! Adică, să nu mori. Este ca și cum ai investi într-o proprietate și apoi ai fi nevoit să o donezi… exact așa percepe mintea ta în momentul în care o pui să renunțe la vechiul fel de a fi.
Si atunci vine intrebarea: cand este momentul sa faci ceva pentru tine? Cand iti oferi tie prima data atentie si apoi celorlalti? Cum faci sa mentii echilibrul? Poate fi aceasta atitudine caracterizata ca fiind una egoista? Poate. Depinde din ce perspectiva ne uitam la acest fapt. Si vine urmatoarea intrebare: ce poti oferi tu, ca om, ca energie, in momentul in care “galetusa” ta de emotii pozitive este goala, cand ceea ce simti este frustrare, neliniste, nemultumire, nerabdare? Oare… in aceste momente ce le putem oferi altora? Oare… cum suntem noi perceputi de cei apropiati intai si apoi de colegi/prieteni? Oare… cui ii face placere sa interactioneze cu o persoana care nu face altceva decat sa se planga in loc sa actioneze si sa schimbe ceva la situatia care nu ii place?
O sa inchei aceasta poveste aici. Daca intrebarile mele v-au pus pe ganduri, astept sugestii si comentarii. Hugs and kisses.
“Avem totul în noi pentru a fi splendide.” (Maya Angelou)